miercuri, 27 ianuarie 2016

                                      LUPUL CEL TANAR SI OCHELARII ROSII
                                                                                                                de Mihaela Ioana

A fost odata ca niciodata, a fost un tanar lup care locuia intr-o padure mare. Pana la un moment dat nu era nimic neobisnuit cu acest lup. Dar, asa dintr-o data, vietatile padurii l-au vazut pe tanarul lup purtand niste ochelari rosii. Nu numai ramele erau rosii ci si lentilele. Toti se intrebau daca lupul cel tanar poate vedea ceva prin acei ochelari. Dupa ceva vreme, lupul cel tanar, pe numele lui Guld, se intalni cu prietenul lui, de aceeasi varsta, cu ursul Mund. Acesta din urma isi intreba prietenul ce este cu acesti ochelari rosii si de ce ii poarta.
"Cu putina vreme in urma, bunicul meu a murit, incepu sa povesteasca Guld. Inainte de a muri, dintre toti nepotii m-a chemat pe mine si mi-a daruit acesti ochelari rosii. Mi-a spus sa ii port, cat de mult, pana descopar motivul pentru care mi-i ia daruit."
"Si ce poti vedea prin ei, in afara de culoarea rosie?" se arata curios Mund.
"Asa am crezut si eu in primele zile, ca vad toate lucrurile si pe toata lumea in rosu, dar promisesem bunicului ca o sa-i port. Dupa cateva zile insa, am simtit ca ceva e diferit in ceea ce vedeam. Pe langa culoarea rosie, incet, incet, am inceput sa vad si alte culori, nuante diferite de auriu, mov, verde, albastru si pe zi ce trece vad tot mai multe culori. Am crezut la inceput ca ma obisnuisem cu ochelarii si ca puteam vedea si celelalte culori, dar nu era asa. De exemplu, m-am intalnit cu un bursuc si acesta era inconjurat de auriu, daca dadeam ochelarii jos, bursucul arata normal si auriul din jurul lui disparea. Cand am vazut o veverita si aveam ochelarii, era inconjurata de verde, cum dadeam ochelarii jos, verdele din jurul ei disparea, si tot asa imi apar aceste culori cand port ochelarii," dadu detalii Guld despre experientele lui.
"Ce inseamna auriul, sau verdele, sau celelalte culori pe care le vezi prin ochelari?" vru sa afle mai multe Mund.
"Inca nu stiu, nu mi-am dat seama, dar s-ar putea sa aiba legatura cu starea emotionala," raspunse Guld.
"Cum adica?"
"Dupa ce am experimentat de mai multe ori aceasta joaca a culorilor, punandu-mi si scotandu-mi ochelarii, am intrebat bursucul, veverita si pe cine am mai intalnit, daca se simteau diferit fata de alte dati, care era starea lor atunci," continua explicatiile tanarul lup.
"Si era diferita? Se intampla ceva cu ei cand ii priveai prin ochelarii cei rosii?
"Bursucul, cand l-am vazut cu auriu, mi-a spus ca era foarte fericit, sotia lui nascuse trei puiuti sanatosi, pe veverita cand am vazut-o inconjurata de culoarea verde, mi-a spus ca era multumita de proviziile pe care si le facuse pana atunci, copacul pe care il vazusem cu o aura mov, mi-a spus ca isi facusera casa de curand intre ramurile lui, niste pasarele care cantau minunat," continua Guld.
"Adica fiecare culoare diferita pe care o vezi tu prin ochelarii cei rosii, inseamna o stare diferita, o alta emotie?" intreba Mund.
"Da, cam asa pare. Am crezut pana la un moment dat, ca fiecarei culori ii corespunde o emotie, ca auriul, de exemplu, corespunde unei stari de fericire," raspunse Guld.
"Si nu e asa?"
"Acum nu mai cred asta," spuse Guld. "Azi dimineata m-am intalnit din nou cu bursucul care era in continuare fericit, dar culoarea din jurul lui era un albastru deschis. Acum chiar nu mai inteleg daca aceste culori au legatura cu starea sufleteasca a fiecaruia."
"Cine ar putea sa explice ce este cu acesti ochelari? Este foarte interesant ce povestesti, si eu sunt atat de curios sa aflam un raspuns," spuse si Muld.
"Dupa ce a murit bunicul, eu l-am intrebat pe tata ce este cu acesti ochelari, dar el nu stia de existenta lor, nici el si nici unul din fratii sau surorile lui," continua Guld.
"Bunica ta mai traieste? Cred ca ea poate sa ne ajute cu o explicatie, care este intelesul acestor ochelari," veni cu ideea Mund.
"Da, bunica mea traieste, este in varsta, dar e singura noastra sansa sa aflam un raspuns. Hai sa mergem la ea," se entuziasma si Guld.
Mersera ei cale de vreo ora pana la bunica lui Guld. Aceasta ii intampina pe cei doi tineri.
"Chiar va asteptam. Ati venit sa intrebati de ochelarii cei rosii?" vorbi bunica.
"Asa este," raspunsera cei doi prieteni.
"Pot sa inteleg ca pe Guld era normal sa-l astepti, dar de mine de unde stiai?" fu foarte curios Mund.
"Ochelarii cei rosii au legatura cu orice tanar care vrea sa afle raspunsuri despre lume si viata. Cand am vazut ca sunteti impreuna, am gandit ca si tu cauti raspunsuri," zambi bunica lui Guld.
"Aha, deci am ajuns unde trebuia," spuse Guld. "Tu stii povestea ochelarilor rosii si o sa intelegem si noi la ce folosesc."
"Tot ceea ce stiu eu despre ochelarii cei rosii, o sa va povestesc acum. Bunicul tau, pe cand era tanar ca voi, era foarte neastamparat, rebel si nu asculta de nimeni. Nu facea nimic pentru haita. Parintii si cei din haita nu reusisera sa-l faca sa se integreze in familie, sa-si asume si el vreun rol sau sa se poarte ca atare. Dupa multe incercari, care ramasera fara nici un rezultat, se sfatuira pana la urma cu o bufnita inteleapta, ce sa faca cu bunicul tau. Bufnita le spuse ca exista un loc, ca o pestera, peste sapte dealuri si sapte vai spre miazazi si, in acel loc locuieste un broscoi in varsta care se zice despre el ca le-a vazut si le stie pe toate.
"Trimiteti baiatul acolo, e singura solutie pe care o mai aveti," le spuse bufnita.
Zis si facut. Vorbira cu bunicul tau si ii spusera ca daca facea aceasta calatorie si ajungea la pestera si vorbea cu broscoiul, promisera ca nu ii mai cereau nimic altceva. Bunicul tau nu statu prea mult pe ganduri. Era un razvratit, dar ii placeau aventurile. Isi lua ramas bun de la familie si pleca in drumul lui.
Din ce mi-a povestit mie, nu i-a fost deloc usor sa ajunga, a trecut prin multe peripetii, prin furtuni, a fost la un pas sa se inece intr-un rau cu ape involburate si repezi. Dar, intr-un final a reusit sa gaseasca pestera despre care vorbise bufnita. Intra acolo si dadu peste un broscoi urias, de doua ori mai mare decat bunicul tau. Se minuna peste masura cat de mare putea fi broscoiul. Pe cat de mare era, pe atat era si de primitor. Il pofti pe bunicul tau langa foc sa se incalzeasca, ii aduse apa si ceva de-ale gurii, sa-si recapete puterile. Dupa ce se ospata, bunicul tau se arata interesat de motivul pentru care parintii lui il trimisesera aici.
"Multumesc pentru ospitalitate," se arata bine crescut bunicul tau.
"Sa-ti fie de bine," raspunse si broscoiul, pe numele lui Odd.
"Parintii mei m-au trimis in acest loc, la tine, cu promisiunea ca dupa aceasta calatorie ma vor lasa in pace, fara sa-mi mai ceara ceva vreodata," spuse bunicul tau cu sinceritate.
"Ai niste parinti minunati, care ti-au vrut binele si te-au lasat pe tine sa alegi calea in viata," se arata multumit Odd de sinceritatea bunicului tau. "Eu pot sa te invat multe lucruri, sa-ti povestesc cate in luna si stele, dar nu pot si nu vreau sa fac asta daca tu nu-ti doresti."
"As putea sa stau o vreme aici cu tine, sa vad ce se intampla, pana ma hotarasc ce vreau sa fac mai departe," raspunse bunicul tau. "Dar, intai de toate, am si eu o curiozitate: cum se face ca esti asa de mare? Toate broastele pe care le stiu eu sunt foarte mici."
"Hahaha!" rase Odd. "Eu am peste 800 de ani si stramosii mei erau toti atat de mari ca mine. Locuiam foarte, foarte departe de aici. In urma unei furtuni puternice m-am ratacit acum multa vreme si am colindat lumea peste tot. Dupa mult timp, am dat peste aceasta pestera si de atunci traiesc aici."
"Si de atata vreme nu te-ai plictisit sa traiesti singur?" fu curios in continuare bunicul tau.
"Sunt foarte rar singur," raspunse Odd. "Mai tot timpul casa mea este plina de tineri care ajung aici din aceleasi motive ca tine."
Asa cum spusese, bunicul tau petrecu ceva vreme in compania lui Odd. Acesta ii spunea despre toate grozaviile de pe pamant, despre locuri atat de indepartate incat nici nu-si putea imagina ca exista, despre Luna, despre Soare, despre fiecare vietate de pe lumea asta. Si in plus, Odd il ruga pe bunicul tau sa stea linistit o data pe zi, fara sa vorbeasca, sau sa faca altceva. Pur si simplu doar sa respire.
Trecura multe saptamani de la venirea bunicului tau la Odd. Intr-o zi, el simti brusc un dor de duca, ii venea sa plece. Ii spuse lui Odd ca sosise vremea sa se intoarca acasa. Ii multumi pentru gazduire si rabdare si pentru tot ce invatase acolo. La plecare, Odd ii dadu in dar o pereche de ochelari rosii. Bunicul tau rase:
"Eu sunt tanar, nu am nevoie de ochelari."
"Nu sunt niste ochelari obisnuiti," raspunse Odd. "Cand ii vei purta, vei putea sa vezi dincolo de forma lucrurilor, sau a vietatilor, vei vedea si alta dimensiune a lor."
Bunicul tau ii lua, multumi de dar si pleca spre casa. Nu credea ca acei ochelari sunt deosebiti, dar nu vru sa se arate nepoliticos chiar la plecare. Pe drumul de intoarcere, facu mai multe popasuri. La unul din ele, se opri sa se odihneasca langa un copac mai gros in trunchi. Neputand sa adoarma, se gandi sa-si puna ochelarii, sa vada cum sunt si ce putea vedea prin ei. Nici nu-i aseza bine pe ochi, ca lumea pe care o vazuse pana atunci se transforma dintr-o data. Nu numai ca era colorata de parca coborase curcubeul de pe cer sa se joace acolo, dar, in acelasi timp, vedea si simtea cum respira copacul, era constient de toate vietatile din acel loc. Era exact cum spusese Odd, vedea in alta dimensiune. Cum isi dadu ochelarii jos, lumea reveni la normal, fara sa mai simta nimic si fara sa mai vada culorile curcubeului. Isi puse ochelarii de mai multe ori, sa verifice daca nu cumva visa si, de fiecare data, se intampla la fel. Pe tot drumul catre casa, isi punea si scotea ochelarii, se minuna de cate putea sa vada si sa simta cand privea lumea prin ei.
Ajuns acasa, fu primit cu bratele deschise de parintii lui. Acestia nu il intrebara de aventura, erau doar foarte bucurosi ca il vedeau si ca era alaturi de ei. Bunicul tau isi schimba incet, incet, purtarea fata de parinti si fata de membrii haitei. Ceru chiar sa se ocupe si el de educarea celor mai mici membrii. Pe langa preocuparile pentru haita, in fiecare zi, asa cum obisnuia cu Odd, isi lua o pauza numai pentru el si obisnuia sa-si puna ochelarii cei rosii, sau sa stea fara sa vorbeasca cu nimeni. Cand isi punea ochelarii, simtea toate emotiile locului, in toata plenitudinea lor.
Cand ii educa pe cei mai mici membrii ai haitei, nu facea altceva decat sa le spuna din povestile auzite de la Odd, sa le vorbeasca celor mici despre toate minunatiile pamantului, despre Luna, despre Soare si despre cate si mai cate. Cei mici adorau timpul in care bunicul tau avea grija de ei! Devenisera atat de curiosi, de indrazneti, puneau intrebari care mai de care mai incuietoare.
Intr-una din zile, cand cutreiera singur prin padure cu ochelarii la ochi, ma zari pe mine, dar nu oricum, ci inconjurata de o lumina mov. De atunci nu a mai fost doar povestea lui, a devenit povestea noastra," termina intr-un tarziu de povestit bunica lui Guld.
Tinerii Guld si Mund ramasera cateva clipe in tacere, pe ganduri. Tot ce auzisera acum era extraordinar!
"Bunico, tu ai incercat vreodata acesti ochelari?" intreba Guld.
"I-am pus si eu de multe ori la ochi si m-am bucurat de aceleasi emotii si culori, la fel ca bunicul tau."
"Si cum se face ca parintii mei nu stiu nimic despre acesti ochelari?"
"Cand tatal tau si fratii si surorile lui erau mici, le-am pus si lor ochelarii pe rand, dar nici unul din ei nu a reactionat, nu a vazut si nu a simtit nimic din ceea ce vedeam si simteam noi. Am hotarat cu bunicul tau sa nu mai pomenim de ochelari si in timp ei au uitat. Nu toate fiintele sunt pregatite sa vada sau sa simta astfel," raspunse bunica.
"Dar cum se face, ca dintre toti, bunicul mi-a dat tocmai mie ochelarii?" fu curios Guld.
"A simtit ca tu esti la fel cum era el in tinerete si, a avut dreptate," zambi bunica.
Atunci ursul Mund vru sa incerce si el ochelarii cei rosii, sa vada si el cum este. Nici nu si-i puse bine la ochi, ca lumea se colora intens si incepu sa se simta cuprins de o mare bucurie. Amandoi prietenii erau incantati de ce aflasera, dar, ca orice tanar, voiau si mai mult.
"Bunico, crezi ca Odd mai traieste?" intreba Guld.
"Eu cred ca puteti afla intr-un singur mod," zambi ea. "Sa vedeti cu ochii vostri."
Tinerii lupul si ursul, se sfatuira si hotarara sa mearga si ei la Odd, sa vada daca mai traieste. Plecara dara intr-o buna zi si, dupa multe peripetii, ajunsera si ei la pestera lui Odd. Broscoiul ii intampina de parca ar fi stiut ca o sa vina:
"Bine ati venit! Eu sunt Odd si voi fi pentru o vreme gazda si prietenul vostru."

Si-am incalecat pe-un bursuc
Si peste tot am sa ma duc.
Si-am mancat putin naut
Si Guld si Mund au crescut.

marți, 5 ianuarie 2016

URSUL MUZU SI PUIUL DE CAPRIOARA

de Mihaela Ioana

        A fost odata ca niciodata, a fost un urs mare si ursuz. Despre acest urs nu-si aducea nimeni aminte vreodata sa-l fi vazut zambind sau vesel si nicidecum sa vorbeasca frumos cu cineva. Toate vietuitoarele padurii, de la cumatra vulpe la veveritele roscovane, se cam fereau din calea lui, nu ca le-ar fi facut rau, dar le strica toata dispozitia sau veselia. Cumatra vulpe, care era din cale afara de vorbareata si ii placea sa turuie ziua intreaga, povestea suratelor ei ca niciodata nu reusise sa scoata de la ursul cu pricina decat mormaituri, indiferent ce i-ar fi povestit sau spus, nu participa niciodata la discutie. Lupii stiau si ei acelasi lucru despre urs si pentru ca nu vorbea cu nimeni, nici nu stiau cum il cheama. Asa ca, intr-o zi, ursul cel mofluz se pomeni cu o porecla, Muzu si de atunci, asa ii ramase numele. Veveritele cele roscovane si puse mai tot timpul pe sotii si glume, incercasera si ele in fel si chip sa vorbeasca cu Muzu, ii aduceau ghinde si alune, faceau salturi si galagie prin fata lui, dar nici ele nu aveau mai mult succes.
Zilele treceau si viata in padure se derula aproape la fel in fiecare zi. Dar, intr-o buna zi, in padure, aparu pe neasteptate un pui de caprioara. Era singura, caci se ratacise de mama ei si nu mai reusise sa o gaseasca. Padurea aceasta nu ii era cunoscuta. Caprioara nu era foarte mica, se putea hrani singura, dar pana atunci nu mai fusese despartita de mama ei. Primul pe care-l intalni in padure se intampla sa fie ursul Muzu.
"Buna ziua", dadu binete caprioara pe numele ei Ochi Catifelati.
Muzu se opri pentru o clipa din mersul lui leganat si se uita la Ochi Catifelati. Nu-i raspunse nici macar cu un mormait si dadu sa plece mai departe. Caprioara ii sari insa in fata si incerca din nou.
"Buna ziua, eu sunt Ochi Catifelati si m-am ratacit de mama mea. Te rog ajuta-ma si spune-mi unde sunt, poate stiu sa ma intorc in padurea din care am plecat", glasui ea.
Muzu se opri din nou, dar de data asta scoase si un mormait gutural, scutura bine din cap si schimba de drum, poate, poate o scapa de insistentele caprioarei.
Ochi Catifelati nu-i mai sari in fata de data asta, hotara sa mearga alaturi de el. Mai trecu o vreme si se lasa seara. Muzu isi cauta un culcus langa niste copaci mai mari si se pregati de somn. Nu mica ii fu mirarea ca puiul de caprioara isi cauta culcus cat mai aproape de el. Muzu nu avea de unde sa stie ca ea nu mai dormise singura pana atunci si era obisnuita sa adoarma fara griji langa mama ei. O lasa in pace si adormi cu gandul ca a doua zi puiul va pleca de langa el. Cand se trezi a doua zi, o gasi pe Ochi Catifelati cuibarita langa el, cautand caldura. Muzu se scutura dintr-o data si trase un mormait fioros, vrand s-o sperie pe Ochi Catifelati si sa plece de acolo. Dar puiul nu se sperie defel.
"Buna dimineata, spuse ea vesela, multumesc bunule urs ca ai avut grija de mine peste noapte si m-ai lasat sa dorm langa tine."
Muzu, care se pregatea pentru un alt mormait, ramase nemiscat, surprins peste masura de multumirile puiului. El nu facuse nimic, de ce i-ar fi multumit cineva?
"Bunule urs, poate astazi ma juti sa gasesc drumul spre casa, spre padurea din care m-am ratacit, continua Ochi Catifelati."
Muzu, inca mirat de insistentele puiului de caprioara, parea ca incearca sa rosteasca niste cuvinte. Nu ii iesi nimic inteligibil din primele incercari, asa ca se lasa pagubas, mormai din nou si intoarse spatele caprioarei. In acel moment, Ochi Catifelati ii tinu calea dintr-un salt si cu ochii inlacrimati si calzi il ruga din nou:
"Bunule urs, te rog ajuta-ma sa-mi gasesc calea prin aceasta padure, te rog ajuta-ma sa-mi gasesc mama!"
Muzu dadu sa schimbe din nou de drum, dar, intr-o clipa, apuca sa-i vada ochisorii inlacrimati si, dintr-o data, suspinele puiului ajunsera direct in inima lui impietrita. Si atunci isi aduse aminte! Parca era aievea totul. El era mic, se juca fara griji si nestingherit langa tatal lui. Se urca in spinarea lui, se agata de blana, cobora ca pe un tobogan pe spatele tatalui, il apuca de urechi si il tragea in toate partile. Tatal, un urs intelept si iubitor, accepta toata joaca puiului, cu multa rabdare. Intr-un astfel de moment fericit si pentru Muzu cel mic si pentru tatal lui, un copac mare, traznit si subred de la ultima furtuna, cazu peste ei cu un zgomot asuzitor. In ultima clipa tatal urs reusi sa se scuture de pui si sa-l arunce cat mai departe de el. Muzu pui nu intelese atunci nimic din ceea ce se intamplase. Statu o vreme langa copac incercand sa se joace cu tatal lui. Doar ca acesta nu mai putea sa se joace, murise salvandu-si puiul. Din acea zi, Muzu pribegii multa vreme si inchise in sufletul lui tot ceea ce simtise pana atunci.
Muzu cel adult se scutura acum din toata fiinta lui si reusi sa vorbeasca:
"Imi pare rau, spuse el, am sa te ajut sa-ti gasesti mama."
Orice vietate din aceea padure ar fi incremenit la asa o surpriza, Muzu vorbise pentru prima data! Muzu ajuta pe cineva! Era de neinchipuit asa ceva dar, cu toate astea, se intampla aievea. Dar Ochi Catifelati nu se mira, se apropie incet de Muzu si cauta o mangaiere de la el. Si chiar o primi.
Muzu isi tinu promisiunea si avu grija de Ochi Catifelati pana aceasta isi gasi mama. Mama puiului fu nebuna de fericire cand o regasi pe Ochi Catifelati si nu stia in ce fel, sau cum ar putea vreodata sa-i multumeasca lui Muzu pentru tot ce facuse.
"Eu ii multumesc lui Ochi Catifelati, spuse Muzu vizibil emotionat, datorita ei pot vorbi acum si pot simti. Ea mi-a redat mie pofta de viata!"
Ochi Catifelati si mama ei nu l-au mai lasat pe Muzu sa se intoarca in padurea lui, l-au convins sa ramana impreuna si sa se bucure de prietenia lor.

Si-am incalecat pe-o aluna
Si am spus povestea struna.
Si cand Muzu s-a schimbat
Padurea toata s-a bucurat!
Si cand Muzu a vorbit,
Padurea toata a vuit!

Casuta Copilariei

de Mihaela Ioana



        A fost o data ca niciodata, a fost un loc intr-o margine de padure si de drum, un loc foarte frumos cu multa verdeata care emana o atmosfera placuta si reconfortanta. In acel loc, nu se stie cand si cum, aparuse asa, ca peste noapte, o casuta. Casuta nu era nici mare, dar nici mica, avea la intrare un fel de pridvor, ce ziua era magaiat de razele soarelui si noaptea era alintat de luna. Casuta parea din alte vremuri, nu avea nici arhitectura moderna, era construita in linii simple, dar avea o cochetarie a ei. La inceput, vietuitoarele si fiintele de prin acel loc nu prea se indemnau sa treaca sau sa ajunga prin apropierea casutei. Bagasera de seama ca niciodata pana atunci, nu iesise nimeni din casuta afara. Se tot intrebau intre ei daca observase cineva vreo fiinta pamanteana care sa aiba legatura cu acea casuta. Si de fiecare data, toti dadeau din umeri, sau din cap in semn ca nu stiau.
Pana intr-o zi, cand un copil zburdalnic, ce nu aflase pana atunci ce este frica, se incumeta curios pana aproape de casuta. Se aproprie incet dar hotarat sa afle ce grozavie se poate afla intr-o loc ca acela. Trecu de un gardulet firav, deschise o portita frumos dantelata dintr-un lemn si, din cativa pasi ajunse si la pridvorul casutei. Abia acum baga de seama o usa de un verde viu chiar in fata lui. Ce copil are puterea sa se abtina de la asa ceva, sau nu intre intr-un loc necunoscut. Dintre toti, copiii sunt cei mai lipsiti de temeri sau de frici, pentru ca nu au avut timp sa se sperie de ceva. Cum fremata de nerabdare sa treaca dincolo de usa, incerca sa o deschida. Abia acum isi dadu seama ca usa nu avea un maner, o clanta, o deschizatoare. S-a descurajat pentru cateva clipe si apoi a zambit frumos, si dupa zambet a trecut la ras si sa te tii veselie pe chipul lui. Era ceva nou sa vezi o usa verde frumoasa si sa nu exista incuietoare; nu mai intalnise asa ceva si se amuza din plin de ineditul acestei situatii. Cand radea el mai abitir, usa cea verde porni sa vibreze deodata si incepu sa se deschida, parca actionata de o mana nevazuta. Baiatul pasi dincolo de usa si deodata se trezi in mijlocul unei incaperi foarte mari. Incaperea avea pe margini niste coloane frumoase, de o parte si de alta si fiecare coloana era pictata altfel decat cealalta. Baiatul numara nu mai putin de 12 astfel de coloane, 6 pe o parte a incaperii si 6 pe alta. Incepu sa se uite cu atentie la desenele de pe fiecare coloana. Pe una era desenata o padure cu copaci, pasari, animale, ciupercute, tot ceea ce gasesti intr-o padure. Pe alta a regasit pictat ceea ce parea un orasel, cu case, oameni, biciclete, masini. In timp ce admira el aceste coloane, se deschise cu un zgomot o alta usa din interior, mai mare decat cea de la intrare si aparu in cadrul ei un omulet cu parul portocaliu, ochi foarte mari si pielea albastra. Baiatul intoarse capul si, nedumerit de aparitia omuletului, il intreba pe acesta cine este si ce fel de casa este aceea. Omuletul raspunse ca el este Pandy si este pazitorul acetsei case si il intreba la randul lui pe baiat cum il cheama. Baiatul spuse ca el este Tommy si locuia in oraselul invecinat cu padurea. Odata facute prezentarile, Tommy incepu sa intrebe ce fel de casa este aceasta, mica pe dinafara si foarte mare pe dinauntru si cum de nimeni nu iese sau intra in acea casa. Pandy ii raspunde ca nici nu e nevoie sa intre sau sa iasa din casa in modul obisnuit pentru ca acea casa avea foarte multe incaperi de unde puteai sa ajungi in orice parte a lumii, oriunde aveai nevoie. Tommy nu inelese si il ruga pe Pandy sa-i explice. Acesta ii arata una din coloane, ce era pictata cu o ferma de pomi fructiferi si ii arata ca daca isi doreste sa mearga sa cumpere sau sa culeaga fructe, intra prin coloana si ajunge la livada, isi ia mere sau alte fructe si se intoarce. Tommy incerca si el sa ajunga la livada, dar nu trecea de coloana zidita. Nedumerit, ii spune lui Pandy ca nu se poate trece prin coloane. Pandy ii spuse sa-si aduca aminte cum trecuse de usa fara incuietori. Baiatul rase si ii spuse ca nu mai vazuse asa aceva pana atunci si ca nu stia cum se deschisese usa cea verde. Omuletul ii explica baiatului ca acel ras si veselie a lui reusise sa deschida usa cea verde si ca acea stare il va face sa treaca si prin coloane. Acea stare era un amestec de mirare, bucurie, inocenta si cutezanta de a pasi in necunoscut si de a experimenta lucruri noi. Baiatul rase din nou, intinse mana prin coloana si cand si-o trase inapoi avea in ea un mar. Musca din mar su pofta si bucurie. Il intreba pe Pandy daca mai poate vizita casuta si alta data caci acum trebuia sa plece acasa, sa nu se ingrijoreze parintii. Pandy il invita sa revina de cate ori va dori el.
Aproape ca nu trecea nicio zi fara ca Tommy sa mearga la casuta sa experimenteze cate si mai cate grozavii, insotit de cel care ii devenise prieten, de omuletul simpatic Pandy. Calatorea cu Pandy prin munti inalti de unde vedeau peisaje minunate si de unde parea ca atingeau curcubeul, mergeau pe insule de la marginea lumii si se bucurau de valuri, de soare si de vietati nemaintalnite pana atunci. Zilele treceau, anii treceau si ei se bucurau impreuna de toate aceste minunatii.
Intr-o buna zi, Tommy, vrand sa treaca ca de obicei prin usa cea verde, aceasta nu se mai deschidea. A stat in fata usii, s-a plimbat, a ras, a povestit, dar usa parca nici nu-l auzea. Intr-un tarziu isi aduse aminte de o calatorie cu Pandy, undeva spre Polul Nord, unde se simtisera atat de bine in noptile cu aurora boreala; inchise ochii si retrai din nou acele cipe minunate. In acel moment usa cea verde se deschise si ea. Tommy intra si cand il intalni pe Pandy, ii povesti ce se intamplase cu usa cea verde si il intreba pe acesta daca era vreo problema. Pandy ii spuse ca era ceva firesc si normal sa se intample asta din cand in cand, sau se putea intampla pentru totdeauna.
“Cum asa? Nu inteleg”, spuse dintr-o suflare Tommy. “E posibil ca noi sa nu ne mai vedem?”
“Exista si aceasta posibilitate”, ii explica rabdator Pandy. “Cand ai venit prima oara aici, erai un baietan zglobiu si zburdalnic si plin de curiozitati. Acum ai crescut si emotiile acelea cu care reuseai sa deschizi usa cea verde s-au schimbat. Poate esti mai putin inocent, mai putin mirat, nu mai esti atat de iscoditor si curios.”
“Nu m-am gandit asa, am crezut ca noi vom fi impreuna toata viata si vom fi liberi sa mergem oriunde”, spuse Tommy, deja ganditor.
“Este un fenomen firesc, cand esti copil ai tot timpul aceste emotii, dar cand incepi sa cresti apar si alte preocupari si nu mai simti la fel”, ii spuse Pandy.
“Si eu cum am sa mai pot intra aici? Cum voi mai deschide usa verde daca emotiile mele se schimba? Imi doresc sa pot reveni aici cu aceeasi placere ca si pana acum si sa ma bucur de prietenia ta in continuare”, spuse Tommy.
“Daca asta iti doresti cu adevarat, exista o posibilitate” ii raspunse Pandy.”Hai sa-ti arat ceva.”
Omuletul cu parul portocaliu si cu ochisorii mari il lua de mana pe Tommy si il duse intr-o incapere pe care baiatul nu o mai vazuse vreodata. In acea incapere erau sute, mii de coloane mai mici, viu colorate, pictate cu tot felul de locuri si calatorii. Pandy il duse pe Tommy la o anumita coloana si ii spuse sa o atinga. Tommy o atinse si simti intr-o clipa toata bucuria adevarata in atatia ani alaturi de Pandy in calatoriile si trairile lor. Bucuria aceea totala ii cuprinse tot corpul. Dintr-o data intelese. De cate ori va dori sa simta aceasta bucurie se va intoarce la casuta copilariei si usa cea verde se va deschide cu siguranta, pentru ca esenta acelei bucurii va fi tot timpul cu el, oriunde se va duce si orice va face.

Si acestea fiind spuse,
Multe vremuri vor fi duse.
Si casute ca aceasta,
Toti copiii vor avea!